Apariţia şi dezvoltarea primelor sisteme de apărare antirachetă

Apariţia şi dezvoltarea primelor sisteme de apărare antirachetă

Apărarea antirachetă  include o serie de tehnologii şi doctrine militare menită să elimine sau să reducă ameninţarea unui atac cu rachete balistice.Interceptarea se poate face în faza de lansare, pe traiectoria mijlocie a rachetei sau în faza  terminală. Cursa  înarmărilor din timpul Războiului Rece, care a culminat cu Criza Rachetelor din Cluba(1962), a evidenţiat necesitate unui sistem de rachete interceptoare capabile să distrugă rachetele balistice purtătoare de focoase nucleare. Atât SUA cât şi URSS au încercat fiecare, încă din anii ’50, construirea unui scut antirachetă  care să le ofere un avantaj strategic vital. Primii care au reuşit să intercepteze o rachetă balistică  au fost sovieticii, în testul desfăşurat pe 4 martie 1961, la poligonul din Sarî Şagan.Tehnologia din anii’50 şi ’60 s-a concentrat mai mult pe  detectarea lansărilor de rachete şi pe urmărirea traiectoriei lor.

Cadrul şi factorii determinanţi ai dezvoltării sistemelor de apărare antirachetă

 Războiul din Coreea(1950-1953) a permis SUA să-şi reclădească puterea militară ţinând cont de creşterea forţei militare a URSS-ului, semnalată în Raportul  National Security Council nr.68(NSC-68), unul dintre cele mai importante documente de politică externă americană din timpul Războiului Rece. Doctrina de „îngrădire”,  enunţată de Administraţia Truman în 1947, este pusă pentru prima dată în practică în stăvilirea expansiunii comunismului în peninsula Coreea.

După încheierea Războiului din Coreea, SUA au decis să-şi întărească apărarea aeriană a perimetrului lor de securitate, prin înfiinţarea de noi baze pentru bombardierele americane în Marea Britanie şi Guam. De asemenea, în ceea ce priveşte dotările, bombardierul B-52 înlocuieşte în 1955 vechiul model B-47. Sovieticii priveau cu îngrijorare cum aria de operaţiuni a bombardierelor americane se apropia din ce în ce mai mult de teritoriul URSS. Conştient de handicapul tehnologic pe care îl avea URSS faţă de SUA, Stalin a adresat un apel la coexistenţă paşnică, democraţiilor occidentale. După moartea lui Stalin în 1953, americanii profită de dezordinea din rândul conducerii sovietice pentru a-şi consolida aviaţia navală din Marea Mediterană.

Dezvoltarea sistemelor de apărare  antiaeriană şi de apărare antirachetă ale SUA şi URSS au fost influenţate de 3 factori:  ştiinţa şi tehnologia disponibilă, incertitudini legate de evoluţia mediului internaţional şi de continuitatea unor politici şi strategii nucleare, nevoia tot mai pronunţată de a trasa nişte limite în cursa înarmărilor(mai ales pentru unele categorii de arme).

Stategii  de apărare antirachetă  din timpul Războiului Rece

În vederea consolidării poziţiei sale strategice, SUA au pus accentul pe sporirea forţelor de ripostă şi crearea unui sistem integrat de apărare continentală. Politica unui sistem integrat de apărare continentală, care să evalueze corect ameninţările venite din partea sovieticilor, a fost aplicată începând cu anul 1957.

Strategia sovietică din aceiaşi perioadă a avut la bază o doctrină de prevenţie a potenţialelor atacuri aeriene,  care prevedea păstrarea unei forţe de întimidare a adversarului. URSS dorea să descurajeze în primul rând atacurile surpriză, prin accelerarea programului său de rachete.

Îngrijorarea  produsă de vulnerabilitate în faţa unui atac nuclear surpriză, a determinat ambele superputeri să dezvolte forţe de întimidare puternice. Evoluţia tehnologiei de rachetă era factorul esenţial care influenţa alegerea strategiei. În timp ce forţa de întimidare a americanilor avea mai multe elemente  ofensive, cea sovietică era un echilibru între elemente defensive şi ofensive.

Pe la mijlocul anilor’ 50, SUA s-a concentrat mai ales pe dezvoltarea programului de rachete cu rază lungă de acţiune, acordând foarte puţină atenţie programului de apărare antirachetă. În tot acest timp, URSS a mizat pe dezoltarea unei apărări strategice active, pentru a avea timp să concentreze o rezervă suficientă de forţe ofensive. Având în vedere că americanii se concentraseră pe dezvoltarea programului de rachete cu rază lungă de acţiune, sovieticii au acţionat în vederea dezvoltării unui program de apărare antirachetă.

Datorită constrângerilor bugetare, URSS nu a reuşit să înlăture în anii’50 şi ’60, superioritate aeriană americană(US Air Force dispunea la repectiva vreme de aproape 1500 de avioane). Ca urmare. Sovieticii au dezvoltat noi sisteme de apărare antiaeriană, radare şi sisteme noi de avertizare în cazul lansării de rachete. Adoptarea distrugerii mutuale asigurate ca doctrină nucleară de către SUA şi URSS, a provocat o  întrecere între tehnologii militare.

Interceptarea cu succese a unei rachete balistice fără focoase nucleare, de către URSS, la 4 martie 1961, au arătat că programul antirachetă era o prioritate pentru regimul lui Hruşciov.

Primul sistem antirachetă desfăşurat de americani în anii ’50 a fost Nike Hercules, care avea o capacitate limitată de interceptare a rachetelor balistice(interceptarea rachetelor intercontinentale nu era posibiilă). Nike Zeus, următorul sistem antirachetă american testat în anii ‘60, a utilizat focoase nucleare pentru interceptarea rachetelor intercontinentale. Rachetele interceptoare ale lui Nike Zeus au fost primele care au reuşit să intre în coliziune cu focoasele montate pe rachetele intercontinentale. În ciuda performanţelor sale, Nike Zeus nu a  ajuns să fie introdus în stadiul operaţional. Amecanii au preferat să  folosească sistemul antirachetă Spint, o versiune îmbunătăţită a Nike Zeus, pentru distanţe scurte.

În 1963, programul antirachetă Nike este înlocuit de programul  Sentinel, care avea ca obiectiv asigurarea apărării antirachetă pentru întreg teritoriul SUA. Sentinel a utilizat rachete Spartan cu rază lungă de acţiune şi rachete Sprint pe rază scurtă de acţiune. La rachete se adăuga un complex de radare şi computere.

Secretarul Apărării, Robert McNamara, cel care a decis introducerea programului antirachetă Sentinel,  a avut mai multe dileme legate de oportunitatea desfăşurării acestuia pe scară largă. McNamara considera că tehnologia antirachetă existentă nu putea proteja teritoriul american împotriva unui atac nuclear sofisticat(cum ar fi cazul rachetelor cu focoase multiple). În plus, se considera că un scut antirachetă ar fi pus în pericol doctrina distrugerii mutuale asigurate, putând duce la o lovitură nucleară preventivă din partea adversarului.

Ca răspuns la programul antirachetă Sentinel, URSS a dezvoltat  sistemul antirachetă A-35, desfăşurat în zona Moscovei în 1966.

Negocierile de dezarmare nucleară purtate între SUA şi URSS au hotărât să limiteze şi desfăşurarea scuturilor antirachetă(catalogată ca armă strategică defensivă).  Convorbirile pentru SALT I (acordul de limitare a armelor strategice) începute în 1969 s-au  încheiat prin semnarea în 1972 a Tratatului ABM(care reglementa apărarea antirachetă).

Actualele sisteme de apărare antirachetă şi eficienţa lor

Tehnologia antirachetă a anilor ’80 a fost factorul determinant pentru dezvoltarea actualelor sisteme de apărare antirachetă. Pe fondul înrăutăţirii relaţiei bilaterale  dintre SUA şi URSS,  o dată cu intervenţia militară sovietică din Afganistan(1979-1989), Administraţia Reagan a hotărât să dezvolte un program antirachetă la scară spaţială. Aşa apare Iniţiativa de apărare strategică(SDI), al cărei obiectiv era eliminarea oricăror atacuri ale rachetelor intercontinentale. SDI se transformă ulterior în SDIO(Organizaţia Iniţiativei de Apărare Strategică.

 Biroul de Ştiinţe şi Tehnologii Inovative al SDIO a experimentat diferite tehnologii antirachetă(lasere, tunuri electromagnetice).Prin aceste cercetări, SUA a obţinut un avantaj  care va putea fi transpus ulterior în programele de dezvoltare a noilor sisteme antirachetă.

Combaterea ameninţării reprezentate de rachetele de croazieră a constituit preocuparea principala pentru producătorii de sisteme antirachetă,  de la sfârşitul anilor’ 90. Zborul la mică altittudine a rachetelor de croazieră, le face să fie foarte greu detectate de către radar. Cele mai eficiente radare pentru detectarea rachetelor de croazieră sunt cele de tip doppler, aflate pe avioanele AWACS.

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au schimbat complet şi strategia americană legată de scutul antirachetă. Administraţia Bush Jr, decide în 2002 să părăsească Tratatul ABM , semnat în 1972. Acţiunea preşedintelui G.W. Bush  a relansat construcţia de noi sisteme antirachetă sub supravegherea noii Agenţii de Apărare Antirachetă. Ca reacţie la denunţarea unilaterală a tratatului ABM de către SUA, Rusia a decis să iasă din Tratatul START II, care interzicea utilizarea încărcăturilor multiple dirijabile independent(MIRV).

În ceea ce priveşte sistemele antirachetă ale Rusiei , aceasta şi-a modernizat în 1995 vechiul sistem A-35, transformându-l în sistemul antirachetă A-135, compus din rachete Gorgon (SH-11/ABM-4) cu rază lungă de acţiune şi rachete Gazelle cu rază scurtă de acţiune.

În momentul de faţă, planul Administraţiei Obama este să amplaseze un scut antirachetă care să protejeze aliaţi europeni din NATO în faţa atacurilor cu rachete de rază medie de acţiune. În acest scop, SUA a luat decizia de a desfăşura în Europa  sistemul antirachetă Aegis, aparţinând US Navy, în România şi Polonia. Scutul antirachetă din Europa este aşteptat să devină operaţional, începând cu 2020. Între timp Rusia, se pregăteşte să dezvolte un nou sistem antirachetă şi unul de apărare antiaeriană(S-500)  

           

Fezabilitatea sistemului antirachetă

Fezabilitatea sistemului antirachetă este încă un motiv de îngrijorare pentru specialiştii militari, cu toate că testele de interceptare a rachetelor pe traiectorie mijlocie, folosind energia cinetică a interceptorilor, a fost un succes.  În cazul interceptării rachetelor care au şi focoase false, se crede că senzorii de la bordul rachetei interceptoare pot avea erori în distingerea focoaselor adevărate.Există în general mult scepticism în ceea ce priveşte eficienţa acestui sistem antirachetă, mai ales că nu avem la dispoziţie prea multe detalii legate de testele la care au fost supuse rachetele interceptoare. Cei care critică proiectul scutului antirachetă, afimă faptul că acesta ar duce din nou la proliferare nucleară. Instalarea sistemului american antirachetă în Europa a avut ca ripostă mărirea arsenalului de rachete cu încărcături nucleare multiple dirijabile independent(MIRV) a Rusiei. Programul antirachetă este de asemenea criticat şi pentru costurile sale foarte mari.  Pentru a ţine pasul cu avansul tehnologic din domeniul rachetelor intercontinentale, scutul antirachetă va trebui permanent să sufere îmbunătăţiri.

O altă dilemă legată de construirea sistemului antirachetă este sursa unei potenţiale ameninţări. Chiar dacă SUA dă asigurări că sistemul său antirachetă din Europa este destinat ameninţărilor venite de la state cu regimuri dictatoriale(Iran, Coreea de Nord), Rusia consideră că elementele scutului antirachetă pot constitui pe viitor o ameninţare pentru arsenalul nuclear strategic rusesc. În realitate, sistemul antirachetă care va fi instalat în Europa, va fi unul destinat interceptării rachetelor cu rază medie de acţiune.Conducerea rusă continuă să fie adepta vechii doctrine nucleare a distrugerii mutuale asigurate, o doctrină pe care Reagan a denumit-o sinucigaşă.

Pentru securitatea internaţională, cea mai bună soluţie ar fi fost construirea în comun de către SUA şi Rusia, a unui sistem antirachetă global. Prin acest demers, măsurile de dezarmare nucleară ar fi fost aplicate mai eficient. Din păcate, la nivel politico-militar, viziunile SUA şi a Rusiei nu au ajuns încă la un numitor comun.

Bibliografie

Barry Leonard, History of Strategic and Ballistic Missile Defense: Volume II: 1956-1972, Ed. DIANE Publishing, Darby, 2011.

Richard Dean Burns, The Missile Defense Systems of George W. Bush: A Critical Assessment,Ed. ABC-CLIO, Santa Barbara,2010.

United States, Office of Technology, SDI : technology, survivability, and software, DIANE Publishing, Darby,1988.

Columba Peoples, Justifying Ballistic Missile Defence: Technology, Security and Culture,Ed. Cambridge University Press,2009.